Interceptări nevinovate…

Mă strângeam de pe drumuri… Fusesem până oareunde ca să oarece…

Într-o comună, nici prea apropiată nici prea depărtată de Oneşti, ţâşneşte năvalnic, dintr-o ogradă, o gazelă-demoazelă zveltă, arătoasă…
Flutură disperată mâna căutând o maşină de ocazie…
De obicei nu iau la ocazie dar… am oprit… A mai oprit cineva în spatele meu…
Ghinion, m-a ales pe mine… Fordul din spate a plecat supărat cu un claxon lung…
Mna… asta e n-a fost să fie…
Demoazela se instalează precipitată pe locul din dreapta.
Îmi dau seama că se grăbea şi-o rog să-şi pună centura de siguranţă.

– Da’ nu… că merg pânî la Onieşti…
– Am să vă rog totuşi… centura…
– Da di şi, miergi rîăpidi ?
– Nu dar e poliţia pe traseu şi amenda-i mare…
– Bini… [îşi pune centura, îşi zvârle pletele castanii peste umărul stâng şi se reazemă cu nădejde. E parfumată de mi se face volanu’ pătrat…].
– Miergiţ’ mai diparti, sau în Onieşti… în Onieşti ?
– În Oneşti…
– Da’ avieţ’ dum mai pi şientru ?
– Da… vreţi undeva anume ?
– Am întâlniri cu şinieava ş-âi târzâu… La huotiel în faţî tre’ sî hiu…
– E-n drumul meu, vă las acolo.
– Uh şi bini… mulţumiesc…

Se aşterne o tăcere lungă şi apăsătoare… şoseaua cenuşie se scurge pe sub noi iar dungile albe aleargă indiferent prin câmpul meu vizual… privesc leneş înainte iar lumina solară îmi încălzeşte uşor spiritul cătrânit de ideea că-i iarnă…
Cu periferia câmpului vizual văd că demoazela mă studiază discret.
Nu-i ia prea mult timp să mă clasifice ca neinteresant ori necorespunzător şi-şi fixează priviria undeva departe… în gol…

Liniştea este fisurată grav de telefonul ei mobil. Soneria telefonului ei făcea parte din vastul repertoriu manelistic… Ceva cu „eşti viaţa mea şi ai valoare…”.
Demoazela pufneşte nervos şi răspunde
– Îîîîmmm… Îîîî ? Nu mă… Îhî… Nu mă, nu… Nu fatîîîî, nu vreau sî mai aud di iel… Dacâ-i tăntălău sî-ş’ cauti una ca iel… Io nu-s piţâpoancî şî nu stau sî supuort unu ca iel…
[la capătul celălalt al „firului” se aude o voce feminină care vorbeşte nedesluşit cu rapiditatea unei maşini de cusut Singer. Mitraliază cuvintele în acelaşi grai dulce-moldovenesc. Din frânturi îmi dau seama că depune eforturi mari pentru a reuni două inimi frânte…].
– Da’ du-ti tu fatîîîîî cî nu-s proasta satului sî mai stau cu iel, fă da’ m-aratî lumea cu deş-tu’… Dacî-i pruost, sî stiei la mă-sa, nu la mini… cî io-s fatî diştiaptî…
[Observasem asta şi fără binoclu… avea acea privire radioactivă gen „Maria Magdalena” sau gen „Tăt satu’ ştie da’ Ion a mieu nţ… î-î…”.
Dinclo de exprimarea neaoşă de uliţă se vedea că are suficiente sinapse care să genereze acel nivel al conştiinţei capabil de a se declara nemulţumit de o actuală stare de fapt.
Inima şi sufletul său păreau să se zbată în eterna suferinţă a despărţirii de sufletul (ne)pereche ce se dovedea a fi de rang inferior.
A închis telefonul şi-a rămas cu ochii pironiţi în gol.
O lacrimă plăpândă i se scurge din colţul ochiului…
Oftează scăpând încet printre dinţi.
– Idiotu’ dracului…
Doar soarele mai zâmbea sus pe cer… Şi ea ofta…
Eternul zbucium uman al împerecherii…
Eterna căutare a sufletului pereche…
Adică a exemplarului humanoid terestru cu o zestre genetică aproximativ corespunzătoare adică susceptibilă de a se concretiza în calităţi ce vor fi transmise urmaşilor…
Of… mult mai oftează şi suferă specia noastră pentru a se perpetua…
Şi n-am înţeles încă de ce insistă atât…
Căci totul e deşertăciune… e vânare de vânt…
Am lăsat-o pe demoazelă în faţă la hotel…
Mâna ei catifelată mi-a strecurat discret în palmă fabuloasa sumă de 2 lei…
Am vrut s-o refuz…. pentru că mi-e greu să primesc necuvenite foloase de la cei ce suferă… fie şi doar sufleteşte.

– Lăsaţ’ lăsaţ’… aţ’ fost drăguţ’ şî m-aţ’ adus…

Am rămas urmărindu-i paşii de gazelă ce se-nfigeau cu fermitate în asfaltul cenuşiu…
Ţinea fruntea-n pământ iar creştetul capului părea să despice vântul şi vicisitudinile vieţii… Iar soarele… privea indiferent toate astea…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *